OMCC 2260/18.04.2008 conține noile norme metodologice de clasare și inventariere a monumentelor istorice. Până la intrarea în vigoare a OMCC 2260/18.04.2008 au fost valabile normele metodologice adoptate prin OMCC 2682/13.06.2003. Intrarea în vigoare a normelor din OMCC 2260/18.04.2008 s-a petrecut la 17 iulie 2008 o dată cu publicarea Ordinului în Monitorul Oficial. Acestea au fost valabile în întregime pînă la 15 august 2008, data publicării în Monitorul Oficial a Ordinului 2504/06.08.2008 ce le aduce o singură modificare, cea privind definirea procedurii declasării de urgență, a se vedea mai jos. De la 15 august până în momentul în care scriu acest text (9 octombrie 2008) nu s-a mai produs vreo schimbare în prevederile acestor norme.

Necesitatea existenței unor norme metodologice este prezentă în legea 422/2001 cu modificările și completările ulterioare, art. 12, alin. 4.

Ordinele cu caracter normativ ale ministrilor conform HG 1226/2007 ce aprobă Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum și a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, pot fi emise numai „pe baza și în executarea legilor a ordonanțelor, a hotărîrilor Guvernului și a legislației comunitare” (art. 57).

Despre procedurile privind clasarea, declasarea și clasarea de urgență în legislația în vigoare

Legea 422/2001, republicată ultima dată în Monitorul Oficial nr. 938 din 20 noiembrie 2006 prevede faptul că regimul de monument istoric este conferit prin clasare (art. 1, alin. 3 și art. 12 alin. 3), aceasta se face prin OMCC la propunerea Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice (CNMI) (art. 8, alin 2 și art 13. alin. 3). Procedura de clasare se declanșează din oficiu sau la cerere de către Direcțiile pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Județene, respectiv a Municipiului București (DCCPCN –J/MB) (art. 13 alin. 1). Clasarea se face pe baza unui dosar întocmit de serviciile deconcentrate ale Ministerului Culturii și Cultelor (art. 13 alin. 2).

Declasarea reprezintă radierea din Lista Monumentelor Istorice a unui bun imobil sau a unei părți din acesta (art. 19, alin. 1). Declasarea monumentelor istorice urmează aceeași procedură ca cea prevăzută pentru clasare (art. 19, alin. 3). Declasarea se face și ea pe baza unui dosar întocmit de serviciile deconcentrate ale MCC (art. 13 alin. 2).

CNMI ce are rol consultativ (art. 30, alin. 1) propune clasarea, declasarea, neclasarea sau nedeclasarea monumentelor istorice (art. 33, alin. 1, lit. d). CNMI are ca organisme științifice de specialitate descentralizate Comisiile Zonale ale Monumentelor Istorice (CZMI), și ele avînd doar rol consultativ. (art. 34, alin. 1), ele analizează și propun CNMI clasarea sau declasarea monumentelor istorice din regiunile lor de competență.

Clasarea de urgență este procedura excepțională prin care un bun imobil aflat în pericol iminent de distrugere sau de alterare fizică este clasat în vederea luării măsurilor urgente necesare pentru salvarea sa (art. 21 alin. 1). Declanșarea procedurii de clasare de urgență se efectuează în maximum 3 zile de la identificarea situației imobilului sau înregistrarea solicitării privind situația imobilului (art. 21 alin. 3). Serviciile publice deconcentrate ale MCC comunică imediat în scris proprietarului bunului imobil declanșarea procedurii. De la data comunicării declanșării procedurii de clasare de urgență până la finalizarea procedurii, imobilului i se aplică regimul juridic al monumentelor istorice. (art. 21 alin. 3 și 4). Declasarea de urgență este o procedură care nu este definită printr-o lege, ordonanță, hotărîre a Guvernului sau în legislația comunitară.

Declasarea de urgență, procedură definită prin OMCC

Normele metodologice adoptate prin OMCC 2260/18.04.2008 definesc declasarea de urgență ca fiind „Declasarea de urgență este procedura excepțională de radiere din Lista monumentelor istorice a unui bun imobil sau a unei părți din acesta, a cărui substanță a fost alterată grav sau în cazuri de colaps.” (art. 24, alin. 1 al Normelor Metodologice) Se observă faptul că această procedură astfel definită venea în contradicție cu legea 422/2001 art 10, alin. 1 ce prevede faptul că „monumentele istorice sunt protejate indiferent de regimul lor de proprietate sau de starea lor de conservare”. Ea de asemenea anula procedura clasării de urgență. O clădire potențial valoroasă aflată în stare de colaps era clasată de urgență pentru a beneficia de protecție, iar imediat apoi putea fi cerută declasarea ei de urgență pe baza aceluiași motiv, starea de colaps. Această definiție a declasării de urgență, a fost în vigoare din 17 iulie pînă în 15 august 2008, cînd a fost publicat în Monitorul Oficial OMCC 2504 din 06.08.2008. Definiția valabilă de atunci fiind „Declasarea de urgență este procedura excepțională de radiere din Lista monumentelor istorice a unui bun imobil în situația în care se constată dispariția monumentului.” (art. I al OMCC).

Art. 24 alin. 2 al normelor metodologice prevede faptul că „Declanșarea procedurii de declasare de urgență se face în termen de maximum 3 zile de la constatarea situației de urgență de către proprietar, administrația publică locală sau de serviciul public deconcentrat al Ministerului Culturii și Cultelor; solicitarea se adresează Direcției monumente istorice și arheologie din cadrul Ministerului Culturii și Cultelor.”

Art. 24 alin. 3 al normelor metodologice coroborat cu art. 25 al acelorași norme introduc o neclaritate privind monumentele istorice dispărute înainte de 2004, art. 24, alin. 3 precizează că acestea se fac pe baza unei note de constatare ce încape pe un format A4, dar art. 25 cere pentru declasarea de urgență un dosar cu mai multe documente.

Ilegalitățile comise

Potrivit art. 33, alin c (dar nu numai acestui aliniat) din legea 422/2001 cu modificările ulterioare, pentru aprobarea oricărei norme metodologice, aceasta trebuie să fie propusă spre aprobare de CNMI (chiar dacă acest organism are doar rol consultativ), acest pas intermediar lipsește atît pentru OMCC 2260/18 aprilie 2008 cât și pentru OMCC 2504/06 august 2008. MCC caută o justificare pentru legalitatea celor două OMCC printr-o discuție pe acest subiect ce a avut loc la CNMI în ședința din 30 iulie 2008. De notat faptul că în 30 iulie 2008 CNMI s-a autosesizat cu privire la existența OMCC 2260/18 aprilie 2008, ca urmare a apariției acestuia în Monitorul Oficial nr. 540 din 17 iulie 2008. În această ședință a CNMI nu s-a prezentat acesteia textul OMCC 2504/06 august 2008. Text care nu a fost prezentat vreodată CNMI.

În afară de CNMI, nu au știut nimic de noile norme metodologice pînă la publicarea lor în Monitorul Oficial, nici publicul larg, nici asociațiile specialiștiilor din domeniu (a se vedea protestele ARHIND și ARA). Ordinele au fost adoptate cu încălcarea prevederilor din Legea 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică, în ceea ce privește participarea cetățenilor și a asociațiilor legal constituite la procesul de elaborare a actelor normative (art. 6 alin. 1, 2 și 4).

Procedura declasării de urgență, cum am arătat mai sus, este definită doar pe baza unor ordine de ministru, aplicarea lor este neconstituțională deoarece în mod practic ea ar da ministrului prerogative legislative în afara prevederilor Constituției (aplicarea ordinelor le-ar da putere de lege, cum nu există ceva care să legifereze declasarea de urgență). Definirea procedurii declasării de urgență prin OMCC altfel decît „pe baza și în executarea legilor a ordonanțelor, a hotărârilor Guvernului și a legislației comunitare” intră în contradicție și cu HG 1226/2007.

Procedura declasării de urgență contravine legii 422/2001, art. 7 alin 1 ce arată ca „Statul garantează și asigură protejarea monumentelor istorice în condițiile stabilite prin prezenta lege.” deoarece pocedura declasării de urgență, poate duce la declasarea unor construcții monument istoric ce doar aparent nu mai există. Această situație se întâlnește pentru construcții, altele decât cele arheologice, a căror parte supraterană a dispărut, dar care mai păstrează părți subterane valoroase de care nu se (mai) știe, deoarece procedura nu cere un studiu arheologico-arhitectural. Chiar dacă s-ar cere cercetare arheologică, una serioasă, care să ducă la o evaluare corectă a ce a mai rămas din monument nu se face „de urgență”. Un alt motiv de atentare la prevederile legii 422/2001 art. 7 alin 1 este prin faptul că, în condițiile din realitate, actuale, de protecție a patrimoniului construit în România (în care intervențiile de distrugere asupra monumentelor istorice rămân nesancționate, și este suficient să ne amintim doar cazul monumentului istoric Moara lui Assan din București, pentru mai multe date a se vedea raportul Patrimoniul construit și natural al României în pericol. Măsuri prioritare de protecție. O ilustrare a stării de fapt, raport realizat de Comisia prezidențiala pentru patrimoniul construit, siturile istorice și naturale), indirect se încurajează distrugerea monumentelor istorice. Încurajarea intervențiilor ilegale de distrugere sunt cu atât mai clare cu cât declasarea de urgență contravine prevederea legii 422/2001, art. 24 alin 3. „În condițiile legii, în cazul realizării de lucrări neautorizate, fără avize sau care încalcă avizele de specialitate, personalul de inspecție abilitat are dreptul să întrerupă lucrările până la intrarea în legalitate, să aplice sancțiuni și, după caz, să dispună revenirea la situația inițială și să sesizeze organele de cercetare penală.”

Modul în care a fost concepută procedura declasării de urgență arată necunoașterea legislației în vigoare și prin faptul că potrivit art.25, alin.1, lit. e, din normele metodologice se cere avizul Comisiei Regionale a Monumentelor Istorice (o carență se află în chiar referirea la această comisie, legea 422/2001 spune faptul că numele ei este „comisie zonală”, și arată expres că termenul „regională” este de domeniul trecutului, cf. art. 34 alin. 1), ori aceasta comisie nu este abilitată de vreo lege să dea avize, ea fiind doar consultativă.

Procedura declasării de urgentă vine în contradicție cu reglementările europene în domeniu, art. 3 al Convenției pentru protecția patrimoniului arhitectural al Europei, ratificată de Parlamentul României prin legea 157/1997 arată: “Fiecare parte se angajează: 1. să instituie un regim legal de protecție a patrimoniului arhitectural; 2) să asigure, în cadrul acestui regim și potrivit modalitatilor specifice fiecarui stat sau fiecărei regiuni protejarea monumentelor, a ansamblurilor arhitecturale și a siturilor”. MCC prin „declasarea de urgență” precum am argumentat mai sus, instituie un regim ilegal ce face ca România să nu asigure protejezarea monumentelor sale.

MCC argumentează necesitatea procedurii declasării de urgență prin necesitatea respectării termenului de actualizare a Listei Monumentelor Istorice

Ideea potrivit careia necesitatea procedurii declasării de urgență s-ar impune datorită reactualizării Listei Monumentelor Istorice (LMI) este una greșită deoarece nu primează decizia birocratică de a avea o lista până la o anumită dată (mai mult, nu primeaza slăbiciunea sistemului, cum au trecut 4 ani în care lista ar fi putut fi actualizată fără „urgențe”), ci protectia patrimoniului. Prin legea 422/2001, art 26, alin 1, punctul 4, se spune ca LMI trebuie actualizată la 5 ani, MCC dacă dorește să nu încalce această prevedere a legii, și să ramână garant al protejării monumentelor istorice ar trebui să propună într-o ședință a guvernului darea unei ordonanțe de urgență (urgența ar fi justificată prin apropierea termenului și necesitatea luării unor decizii fundamentate nu a unora încropite „de urgență”) prin care acest termen să fie amânat, și/sau să ia măsuri pentru suplimentarea numărului de persoane care lucrează la actualizarea LMI.

Alte nereguli din normele metodologice ce nu au legătură cu procedura declasării de urgență

Un exemplu de necunoaștere a legislației în vigoare este art. 3, alin 3 al Normei Metodologice precizează: “ Inventarierea monumentelor istorice constă în procedura de alcătuire a fișei analitice și minimale a fiecărui monument, în care sunt consemnate informațiile tehnice și științifice, toate intervențiile umane, precum și modificările naturale survenite în decursul timpului, în condițiile Legii nr. 422/2001, republicată, și potrivit prezentelor norme metodologice.” în condițiile în care legea 422/2001 spune că inventarierea este mult mai mult decât alcătuirea unei fișe: art. 12 alin 1 “Inventarierea monumentelor istorice reprezintă acțiunea de strângere a totalității informațiilor, documentelor, studiilor, cercetărilor și a documentațiilor cu privire la identificarea imobilelor susceptibile de a dobândi calitatea de monument istoric, a imobilelor clasate ca monumente istorice, a monumentelor istorice declasate, precum și a celor distruse sau dispărute.”

Trimiteri web

1) Protest față de OMCC 2260/18 aprilie 2008 al Asociației pentru Arheologie Industrială – România (ARHIND), 30 iulie 2008 ;

2) Protest față de OMCC 2260/18 aprilie 2008 al Asociației Arhitectură. Restaurare. Arheologie (ARA), 12 august 2008;

3) Raportul Patrimoniul construit si natural al României în pericol. Masuri prioritare de protecție. O ilustrare a starii de fapt si este realizat de Comisia prezidențiala pentru patrimoniul construit, siturile istorice și naturale;

4) Forma actuală a Legii 422/2001;

5) OMCC 2260/18.04.2008;

6) Normă metodologică de clasare și inventariere a monumentelor istorice din 18.04.2008;

7) OMCC 2504/06.08.2008;

Citiți despre același subiect și la:

http://romuluscristea.wordpress.com