CRITICS

Liviu Ofileanu , «Instincte canibalice » - poezia ca receptacol al vidului interior, de Angela Nache Mamier

Submitted by mamier on

Creation Category: 


 


Volumul „Instincte canibalice”, semnat de poetul Liviu Ofileanu a apărut în colecția "Raftul de poezie" la editura A.T.U. din Sibiu în noiembrie 2010.
Coordonatorul cărții semnează un cuvânt pe coperta a 4-a: „Avem în față un volum de poezie construit pe un schelet epic, cu subiect real și asumat: subiectele se leagă și converg spre un deznodământ, fără a fi însă doar bucăți dintr-un lung poem în proză...", (Mihai Curtean).
Liviu Ofileanu construiește cu premeditare un personaj care a existat în persoana unui poet mexican Jose Luis Calva Zepeda – el poeta criminal – de 40 de ani care se prezenta ca scriitor, poet și dramaturg, alcoolic și cocainoman care a ucis cel puțin trei femei. Presa mexicană a relatat că "s-au găsit într-o tigaie pe sobă, carne și resturi de carne într-o farfurie pusă pe masa din sufragerie". Un picior și un braț fără oase se aflau în frigider. Resturi de corp mutilat într-un dulap, reprezentând corpul logodnicei sale Alejandra Galeana. Pe pereți o fotografie a actorului Anthony Hopkins în rolul Hannibal Lecter, canibalul din filmul "Liniștea mieilor".
Cel care se prezenta ca un scriitor, trăia ca un marginal din scrierile sale vândute în stradă.
Liviu Ofileanu a intitulat cartea sa "Instincte canibalice", titlu care corespunde exact titlului unui roman neterminat, găsit în apartamentul criminalului și care avea pe copertă un portret similar cu chipul lui Hannibal Lecter din film, dar având similitudini cu chipul mexicanului.
Psihopatul a fost găsit spânzurat în celula sa, dar s-ar părea că unii deținuți l-au amenințat cu moartea dacă nu le dădea bani. Intr-un interviu al cotidianului "Reforma", poetul-canibal manifesta un apetit de viață colosal, recunoscând că a comis o eroare gravă, pe care o regreta, și că ar fi dorit să trăiască chiar dacă va trebui să facă 50 de ani de închisoare.
Alegerea unui astfel de subiect literar poate stârni nedumerirea, poate șoca.


Autorul intră în pielea lui Zepeda, intriga se va construi în jurul relației sale cu Alejandra, până când totul derapează în furie, nebunie, obsesie împinse până la canibalism.
Poeme narative care utilizează inconștientul, o scriere suprarealistă, experimentând la frontierele raționalului, exaltând indirect dragostea și erotismul (prima mea iubită): "i-am scris un bilețel: în fiecare seară voi veni să te văd/ fiindcă frumusețea ta ucide/ fiindcă numai pe cineva asemenea ție/ se exersează imaginația lui Dumnezeu/ vărsătorul vieții mele, i-am scris, cum te cheamă, îngeraș?/ și ea mi-a pus în mână o fărâmă de hârtie:/ alejandra, +5213633914459".
Poetul alternează părți limpezi și părți sumbre, pune în mișcare viziuni care țâșnesc într-un cadru istoric, geografic, cultural și lingvistic. Poetul este inspirat de autorii literaturii latino-americane ai sec.XX ca Fuentes, Marquez ori Lhosa, cartea sa se înscrie ca un proiect ambițios de world literature; tendința de a amesteca realul la un fapt incalificabil, ireal, nefiresc vine probabil din nevoia de a evidenția substanța fabuloasă, irațională, misticul autohton.
Liviu Ofileanu este martorul fidel al unor credințe care ne transportă până la datele unei vieți tribale – (metamorfoza, insecta captivă): "da, Doamne, dar nu sunt Daniel!/ ci aztecul ce luptă cu vântul/ până la ultima picătură de sânge".
Prima parte este axată pe biografia mexicanului, autorul se exprimă la persoana I: "ca scriitor, am prieteni la trei degete/ dar asta pentru că n-am timp de vizite (…), sunt profesor de literatură și locuiesc singur/ împreună cu prietenii mei/ digerați unul câte unul...".
În „reminiscență de lectură” : „ zorii te varsă peste marginea de fotoliu,/ îți cară leșul în brațele albe și fine/ pe străzile istorice ale orașului;/ acolo au ascuns hingherii patrupedul melancoliei,/ blana uscată care ne-a împuțit sufletul".
Liviu Ofileanu conduce cu finețe o analiză psihologică, vrea să înțeleagă cum acest poet atinge pragul nebuniei morbide – (historia): "te pierzi între nouă milioane, de fapt nu exiști./ ciudad de mexico înghite mii de turiști/ și plajele țării îneacă jumătate/ rechinii halesc un sfert./ îmi plac munțtii și râurile, alfonso reyes;/ citesc poemele lui octavio paz – luna silvestre,/ și aud șarpele cu pene hrănindu-se din sufletul meu,/ quetzalcoatl, străjuind văzduhul".
O predispoziție pentru gotic, poate explica interesul pentru acest subiect scabros, plin de cruzime. Nu departe, moștenirea Marchizului de Sade se face și ea simțită.
În fundalul acestui catalog de perversiuni, amorul, frica joacă un rol deloc neglijabil, absurdul și grotescul devin elemente esențiale, motoare ale inspirației; autorul este fascinat, încremenit în fața acestor fapte și lucrări pe care refuzăm să le privim în față: sângele, cadavrele, literatura nebuniei, suferinței și a eșecului.
Condiția poetului, viața sa laborioasă, sacrificiul pe altarul artei se intercalează, întrerup firul epic inițial – (motive de trăit): "poetul nu aduce mai aproape clipa liberării:/ întrucât moartea lui e însăși Poezia./ așa au pățit rilke și quasimodo – despre asta discutam/ ore-n șir în iadul lui dante;/ sunt zile în care nu poți scrie nimic – și toate cuvintele/ ne ies pe buze în chip de obiecte."
Din când în când autorul părăsește corpul lui L.Calva pentru a exprima crezul său poetic –(nici un vânt de învățătură străină): "în schimb citesc porcăriile altora,/ poemele slam și dicția slang;/ sexualizarea omului verticalizează primata, raportul dintre om și maimuță / se explică prin furia reținută a psihiatrilor".
Se simte o fascinație pentru continentul hispanic – (pancho villa): "în orașul străvechi timpul doarme cu capul pe pietre,/ apele își răsucesc monologul în țigara unui cioban:/ sentimentul că nu exiști se amplifică/ dacă stai lângă piramidele aztece:/ în cranii vopsite istoria doarme fără vise./ toate lucrurile vorbesc pe muțește,/ pietrele șușotesc și pământul tace cât îl ține gura".


Psihanaliza interpretează unele crime ca fiind rezultanta unor dorințe sexuale hors normes, anormale, sado-maso, nimfomanie, vampirism. Criminalul este simbolul unui Dublu, format din ființa normală și cel format de un individ care nu mai are un contact efectiv cu lumea exterioară. O dorință amoroasă foarte violentă, un libido exacerbat sunt adesea cauzele care facilitează eroului plonjarea într-un univers malefic, ireal – (scris pe canatul ferestrei): "vino la mine împielițato, vino la abator/ chiar omul tău iubit te va ucide și doar știai/ că toți sunt murdari, complici ai nopții./ cei care te-au vândut ieri o vor face dintotdeauna/ nu degeaba umbli singură/ cineva trebuie să-ți ucidă bestia din cârcă,/ să o împuște ca pe garcia lorca."
Acest volum poate fi văzut ca o rebeliune, căci poetul și-a propus să tolereze idei și fapte șocante, patologice, dar le prezintă ca o operă a nebuniei ori a unui infern dantesc. De fapt acest fir epic eliberează propria-i angoasă existențială, propria-i frică de destin, de moarte.
Faptul criminal în sine l-a condus la perplexitate, la incredibil căci spune el: "sunt un om sensibil" și "pot jura că literatura e viața mea", deși uneori ea devine scena unui teatru absurd.
Istoria acestui individ e lipsită de structură logică – (liftierul de hotel): "tu ești mai laș decât Ei pentru că nu îți iei apărarea/ pentru că nu știi să faci nimic pe lumea asta/ în afară de a ciopârți trupuri din dragoste".

Puterea fascinantă a dragostei poate deveni destructivă, tragică – (buletinul meteo-anomalie): "acum, obrazul tumefiat consfințește nurii ei;/ sângele scurs printre dinți/ are gustul de lacrimă ce-i însoțea orgasmul"… Poezia este receptacolul unor pasiuni violente care compensează singurătatea ori vidul interior. Iubita este o realitate luminoasă, dragostea este foc interior care poate deveni devastator. Sângele focalizează prin intensitatea sa lumea reală. Negativitatea câștigă teren pe fond de obscuritate. Amanții sunt uniți printr-un ritual mortuar traversat de magia roșie a substanței sangvine. Jocul dorinței devine sufocant, periculos, o exaltare continuă a dorinței într-o ființă bolnavă de acest "ceva care arde în el". Cele două corpuri sunt marcate de un destin febril, coroziv, moartea este ultima amprentă a dorințelor carnale satisfăcute – (coliba din pădure): "seara cădeam ca un lemn dormind neîntors și fără vise.../ și ea îmi explica că visele dau sensul vieții;/ iar duioșia înecată în băutură zi de zi/ ne-ajungea pentru o colibă în pădure/ cu părul ei brun tencuind pereții".
Sângele incandescent simbolizează o imensă putere destructivă – (despre tristețea genților de voiaj): "Ea nu îmi mai scutură praful de pe sandale/ și când îi ating tăietura de lamă împădurită/ nu-mi poate spune de socoteala femeii: alege, îmi dai un sărut/ sau vei trage după tine fularul acesta de sânge/ dacă nu, du-te și bea, oricum îți las ușa deschisă.../ și bărbații care au avut ghinionul să piardă așa bunăciune/ nu vor afla niciodată că alejandra e moartă de mult".

Eroul este prins într-un dezechilibru interior devastator, pradă unei dezintegrări tragice, demențiale. E un fel de dorință de cucerire, un instinct primitiv care seamănă semințele răului și ale morții – (biletul din buzunarul zeghei): "necrofagii își vor aminti de tine, alejandra/ femeia mâncată în fiecare zi/ de marele scriitor mexican josé luis calva zepeda".
Vivacitatea sa maladivă devine focul negru al morții. Sângele are aici un loc tenebros, inspiră o frică paralizantă, devine greu, impur-receptacol deschis la toate alienările. Sângele este substanța în care viața se îneacă, se axfisiază, devine un lichid al dezgustului, al torturii, al fricii primare. Nebunia este un foc care pedepsește, care transformă în cenușă raporturile secrete dintre ființe. Liviu Ofileanu a reușit să scrie o carte despre bipolaritatea ființei umane, despre aspectul ei benefic dar și malefic, a suscitat interogații sensibile fără a cădea în decadență. O carte originală, mai ales privind aspectul divin al relației amoroase, al dragostei universale, dar și al imortalității cuplului prin literatură.



Angela NACHE-MAMIER

Ștefan Doru Dăncuș - dublă lansare de carte la "Gaudeamus" București, un articol de Angela Nache Mamier

Submitted by mamier on

Creation Category: 



Photobucket
Sâmbătă, 20 noiembrie 2010, începând cu ora 18.30, în cadrul Târgului de Carte „Gaudeamus” din incinta Romexpo București, la Sala „Cupola”, scriitorul Ștefan Doru Dăncuș va lansa cele două cărți ale sale apărute în acest an: „Scrum/Cendre” (volum de poezie bilingv româno-francez, Ed. Grinta, Cluj-Napoca) și „Bărbatul la 40 de ani” (proză, volumul I, Ed. Criterion Publishing Int., București).

Mircea Nedelciu și experimentalismul

Submitted by ghilimescu on

Creation Category: 

S-au împlinit anul trecut la mijlocul lui iulie 10 ani de la dispariția lui Mircea Nedelciu. După suma manifestărilor publice (modeste și anonime) dedicate comemorării celui mai important prozator optzecist, cum părea la un moment dat a-l recepta unanim critica noastră de întâmpinare, ai zice că aura scriitorului și a optzecismului în genere s-a resorbit de la sine, în ultimii cincisprezece, douăzeci de ani, antrenată într-un natural proces de torsiune, destrămare și nivelare.

Pornind de la o astfel de stare, astăzi, extrem de dura situare din Istoria critică a literaturii române a operei antume a scriitorului apărută după 1989 , făcută de Nicolae Manolescu („Cărțile de după 1989 ale lui Nedelciu nu mai prezintă același interes. O parodie după Povestea poveștilor lui Creangă e doar trivială. Romanul Zodia Scafandrului, autobiografic, e dovada epuizării mijloacelor unui scriitor care a fost considerat la început o mare promisiune. Neținută din nefericire!”) parcă nu mi se mai pare atât de exagerată, ci doar reductivă ca abordare. Pentru că nu cred să uite cineva că, în fond, critica românească postbelică, influențată constant mai bine de trei decenii de „cronicile” lui N. Manolescu, nu a fost efectiv niciodată, și nici n-a inspirat, o metodă inovativă în stare să susțină retorica noilor forme promovate de ultimile generații de literatori. Rumoarea reală creată în jurul „textualismului”, bunăoară, nu a putut, din păcate, ține locul procesului interior extrem de necesar al reînnoirii sincrone a limbajului criticii de susținere și inovării disciplinei. Observație valabilă, în parte, și pentru metoda domnului Manolescu care și-a alcătuit Istoria destul de „rigid”, după un criteriu unic de valorizare, cel estetic…

Familiarizat și dedulcit cu teoriile limbajului (Tel Quel), cu „noua critică” și „noul roman francez”, de unde împrumută și prelucrează ideologic câteva elemente de „inginerie textuală”, foarte inventivul constructor care a fost Mircea Nedelciu, în ciuda importanței de circumstanță pe care i-a arătat-o la un moment dat critica timpului, a fost cu adevărat înțeles și prețuit în mod real doar de conclavul prietenesc și foarte specializat al colegilor din cenaclul Junimea (Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene ș.a.). Criticii generației lor (un Ion Bogdan Lefter, o Monica Spiridon, un Gheorghe Crăciun - m. 2007!, un Mircea Cărtărescu etc.) ar fi trebuit, dacă nu au făcut-o la timp, să creeze măcar aposteriori acel cadru de ideologie literară, vorba lui Cărtărescu, care să recreeze climatul și să recupereze valoarea valențelor unei mișcări literare care se știe că și-a preparat singură mijloacele de a lupta împotriva establishmentului literar al epocii, abhorând într-un mod atât de tranșant și de ingenios, la urma urmei, tirania convențiilor și, mai ales, fixația redundantă a așa-zisei teme a obsedantului deceniu.

Christophe Liron& en touchant le feu

Submitted by ioana geacar on

Creation Category: 

Artiste plasticien et poète, Christophe Liron est le président des associations « Clapàs » d'Editions poétiques, et de « Passage à l'art » pour la promotion de l'art contemporain, qui gère une galerie d'exposition avec résidence d'artistes à Millau, et organise le festival des Arts Métiers. Comme artiste plasticien il réalise dans l’art visuels des tableauX, des sculptures et des photographies et des installations et nous dévoile ses techniques:
“La base de mon travail plastique est la peau (chirurgie plastique ?) mais le bois, le métal, les vinyles, les polymères et autres résines y sont les bienvenus quand ils ont quelque chose à dire .En voulant inventer, à partir de la peau animale, un matériau qui, à l'instar de l'argile se prêterait au modelage, je ne savais pas que j'inventais en même temps le papier de cuir qui ne ressemble vraiment à aucune autre, chaleureux dans sa matité et profond dans sa finesse même ; il est aujourd'hui la nouvelle base de mon travail mural et mobilier.” (source: site de l’artiste)

Dans le miel noir du rêve - Notes de lecture - \"Presque v'île\" (Serge Martin)

Submitted by marlena on

Creation Category: 

Marlena Braester, Presque v’île, poèmes, éditions Caractères, collection « francophonie », 2009, 96 p., 15 €.



Si le sous-titre générique porte le pluriel, il ne fait pas pour autant de ce livre un recueil au sens où seraient rassemblés des poèmes disparates que le ton de l’auteur, celui des rêveries ou plus précisément comme l’indique l’incipit du « miel noir du rêve », viendrait unifier ou même qu’une thématique tiendrait ensemble : ici les rêves urbains ou ce que j’appellerais l’urbain des rêves, cette échappée de la ville en v’ïle… Certes, le livre trouve sa voix et la voix est bien celle d’une déambulation dans les nuits du poème, mais ce dernier livre de Marlena Braester trouve le continu d’un vertige qui ne cesse de se démultiplier, de résonner à la fois dans les deux registres qui organisent le livre, celui des lignes pleines de proses et celui des proses pleines de rythmes. Car dans ce livre, rien ne se fixe puisque la visée qui est et fait la trouvaille c’est « l’indépassable inaccompli ». On sait que Marlena Braester vit à Haïfa et l’on peut écouter de nombreux échos à ce que cette ville qui plonge dans la mer en retardant dans chacune de ses rues ce vertige des descentes. Mais ces échos résonnent d’autres villes, de lointains et d’altérités, de rêves et d’expériences qui surgissent sans cesse dans ces descentes parce que « cette nuit en face » fait venir les vagues, les villes parce que « tous les cercles fermés bougent ». Ce livre de poèmes trouve le poème de ce mouvement incessant qui glisse « vers la mer promise ». On pourrait si cela n’était pas quelque peu pris dans des effets de mode parler de déterritorialisation au sens de Gilles Deleuze mais on raterait ce qui fait la voix de ce poème dans son incessant déplacement d’une douleur et d’une jouissance, d’un cri et d’un silence pour écouter ce qui ne cesse de pencher dans une traversée fulgurante et lente, sombre et éblouissante… D’aucuns liraient avec ce livre un surréalisme actif quand il s’agirait plutôt de l’écoute d’une temporalité et d’une spatialité à la fois multiples et par leur hypersubjectivation même inouïes c’est-à-dire plus que réelles, toujours en commencements comme le vertige est le possible de la chute, le glissement saisissant avant que d’atteindre ce qui n’est plus le mouvement, le rythme, ce sujet impossible mais que seul le poème fait vivre. J’ai parlé de sujet impossible : quel est-il ? Il est justement ce vertige et donc inassignable à une seule individuation et encore moins à une assignation qui l’objectiverait. Ville, rue, je, temps, blanc, etc. : « ce n’est pas moi / mais un rythme ». Le livre s’écrit et se lit dans un dessaisissement : « tu te laisses porter par ces pentes en toi ». Le sujet est alors ce néologisme qui n’a rien d’un jeu de mots puisque c’est une expérience que ce poème continué du vertige trouve comme à son acmé : « villisible » où toutes les catégories se défont pour ne plus laisser faire que le glissement d’un av’îlissement – ce travail d’un continent qui tient les îles sous la mer, les îles comme des « chambres à l’âme maritime » que sont ces poèmes du continu du rêve d’un « nu-temps » de l’écriture égarée. C’st toute la force de ce livre : son échappée non dans un après-dire mais dans un avant-dire un peu comme le rêve tient sa force non de son interprétation mais de son irruption qui ne cesse de continuer. Marlena Braester avec ce livre a trouvé le don du poème : une lucarne sur la/le villisible… Oui, tout au long de ce livre, je n’ai cessé de lire la marée montante du poème-Reverdy et l’invention de l’amour du poème-Luca. Mais il faut une puissance d’effacement rare pour qu’aujourd’hui puisse s’entendre autre chose qu’une répétition : un rythme plein de rythmes, de sujets, de villes, de mondes, d’îles « dans le miel noir du rêve ».


« Sables », la poésie transcende les clivages culturels. Salah Al Hamdani, Marlena Braester (Notes de lecture, Bernard Mazo,

Submitted by marlena on

Creation Category: 

 

A l’heure ou le conflit israélo-palestinien ne laisse entrevoir aucune lueur d’espoir, la poésie demeure plus que jamais, pour les partisans de la paix, la seule arme qui peut transcender les clivages ethniques et l’aveuglement mortifère des deux peuples que la haine de l’autre embrase.
Marlena Braster, née en Roumanie, vit depuis 1980 en Israël. Salah Al Hamdani, Irakien lui, est né à Bagdad et s’est exilé en France en 1975. De leur rencontre est né, avec la complicité du peintre Robert Lobet, le projet de « Sables » (Editions de la Margeride)




Voici un livre d’artiste pas comme les autres. Deux voix poétiques, que le conflit sanglant qui déchire la Palestine aurait pu irréductiblement séparer, ont décidé de placer en correspondance leur registre personnel :Salah Al Hamdani choisissant deux textes qu’il avait écrits en arabe et les traduisant avec l’aide de sa compagne Isabelle Lagny, en français, nous permet de lire ces poèmes en arabe et en français.
De son côté, Marlena Braester, qui est francophone et vit depuis trente ans en Israël, a choisi un de ses poèmes écrit en français qu’elle a fait traduire en hébreu par l’un des plus grands poète israélien contemporain : Ronny Someck.
Ainsi réunis par notre langue, nous pouvons lire en arabe et en hébreu les poèmes de ces deux écrivains qui, très symboliquement, témoignent que la poésie est universelle, qu’elle transcende les barrières ethniques et culturelles, qu’elle est la plus belle passerelle entre les hommes de bonne volonté, qu’elle peut enfin faire entendre son chant par-dessus le tumulte meurtrier des armes. Leur livre est rehaussé magnifiquement par les illustrations du peintre Robert Lobet.

Sables
Dans cette plaquette où les illustrations de Robert Lobet esquissent la nudité fascinante du désert, des illustrations inscrites sur un beau et extrêmement mince papier calque translucide, les deux poètes nous donnent à litre des textes brefs et lapidaires. Salah Al Hamdani inaugure le livre, avec une suite intitulée « L’attente et les choses » écrite en arabe, suivi de sa traduction en français en collaboration avec sa compagne Isabelle Lagny où l’on peut lire ces vers : « (…) et une mère me guette par la fente entre les frontières / Faudra-t-il le frémissement d’un songe/pour que mon appel me conduise jusqu’à elle ? (…) ». On aura deviné que la mère dont le poète est séparé depuis si longtemps est aussi le visage emblématique de Bagdad jamais oubliée.
Quant à Marlena Braester, elle nous donne à lire, d’abord dans la traduction en hébreu du poète israélien Ronny Someck, la suite intitulée « Les pèlerins du désert » écrit en français, sa langue d’adoption puisqu’elle n’écrit plus en roumain.
Ce long poème évoque pour nous dans une langue resserrée, dépouillée comme les dunes du désert, ces hommes à la vie ascétique, errants ancestraux de ces territoires immuables, seules espaces de liberté pour leur habitus immémorial : « nous, les pèlerins du désert / - les corps tremblants dans leurs contours-/ nos ombres nous précèdent dans la marche / dans sa veillée diffuse / il a soif le désert l’horizon est si proche (…) – l’horizon de la soif nous appelle ».
Puisse ce livre d’une connivence culturelle unique, où la langue arabe et la langue hébraïque, réunis par notre langue, chantent à l’unisson par-dessus le tumulte des armes annoncer d’autres rencontres qui raviveront la flamme tremblante d’un fragile espoir de paix entre ces deux peuples déchirés.



"La voix poétique de Marlena Braester est d’une grande transparence ; poète de l’interrogation du réel pouvoir de la poésie, laissant le silence vibrer entre les mots proférés, son écriture fragmentée, parfois brisée épouse un lyrisme contenu, voire elliptique. Un imperceptible voile de mélancolie, comme une brisure intime, se révèle dans ses poèmes : « Il avance dans la voix, il a froid dans les mots, / Son visage passe comme la nuit/dans l’épaisseur de la vue./ Il ne s’approche pas il s’éloigne,/ Pourvu que les mots avancent. »"

Bernard Mazo

Critique et essayiste

Né en 1939 à Paris, Bernard Mazo codirige le mensuel de poésie "Aujourd'hui poème". Il est aussi secrétaire général du Prix Apollinaire et membre de l'Académie Mallarmé.

Parmi ses derniers recueils : La vie foudroyée (le dé bleu, 1999). Il figure dans nombre d'anthologies dont La poésie contemporaine de Serge Brindeau, La nouvelle poésie française de Bernard Delvaille, Histoire de la poésie française de Robert Sabatier, La poésie française contemporaine de Jean Orizet parue en 2004.

Herta Müller& Animalul inimii

Submitted by ioana geacar on

Creation Category: 

  
  
Ca alți mari romancieri ai lumii, Herta Müller, cunoscută pentru atitudinea sa civică, morală, știe să-și asume și o atitudine auctorială etică, și, de asemenea, scrie cu talent și profesionalism. Urmărește în romanul “Animalul inimii “ propria sa viață petrecută în România ceaușistă, sentimentele sunt porționate, spaima și greața provocate de o lume totalitară, de dictator și caraliii lui torționari sunt estompate.

Marie France-Ionesco & Numele tatălui

Submitted by ioana geacar on

Creation Category: 

  
  
În „Portretul scriitorului în secol. Eugène Ionesco 1909-1994” Marie France-Ionesco (licență în literaturi moderne, masterat în teatrul lui Strindberg, carieră didactică și jurnalistică) scrie, contrar așteptărilor, cu rigoare științifică, aducând dovezi pentru fiecare afirmație.

Pages

Subscribe to RSS - CRITICS