După reușita lui (înșelăciunea frățească...), Iacov și-a luat viteză spre nord, la sfatul mamei, cu încuviințarea tatălui orb (Isaak) și sub oblăduirea tatălui Atotvăzător (Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaak), care va deveni cândva și „Dumnezeul lui Yakub". Drum lung până în Haran („Mesopotamia"), dar care îl punea departe de la lucrurile frățești pe care voia să i le facă Părosul înșelat. Și de femeile lui „Het", gata să pună mâna pe un pui de evreu crescut prin corturi...

Așa că, mergând el spre nord, nu după multe zile (vreo 2-3, în funcție de cât de tare fugea de „dragostea frățească") ajunge la un loc care se va numi mai târziu Betel. Sau mai curând Bet-El, Casa Domnului. Aici, dormind el cu capul pe-o piatră, a avut un vis (de care și-a și amintit!): se face că îngerii, nepreavând ce face, se plimbau în sus și în jos (mai curând viceversa) pe o scară. Și în capul scării stătea însuși Dumnezeu, care în acel moment era doar „Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaak". Dar care se apucă să îi promită și lui țara (pe care dormea) și o sămânță (în care toate neamurile vor fi binecuvântate). Și să nu își facă griji, nu îl va „părăsi, până nu voi împlini ce-ți spun."

Ei, dacă Iacov aude astea, promite și el: dacă îmi vei da ajutor cum zici, când mă voi întoarce bogat („dar nu inainte", își zice probabil în gând) o să te fac Dumnezeul meu. Interesantă promisiune. Nu vom știi niciodată ce dumnezeu avea să aibă Iacov în următorii mai bine de 20 de ani, cât va sta printre străini. Oare dumnezeii lui Laban? „Idolii" pe care îi va fura Rahela? Când are nevoie să aducă numele Domnului în apărarea sa (de obicei când mințea...), îl numește „Dumnezeul tatălui meu", sau „Dumnezeul de la Betel" - fără să sugereze că el s-ar închina acelui dumnezeu.

Dar oricum, când s-a trezit din vis a turnat ulei pe piatra care-i slujise de pernă și a făcut-o „stilp de aducere aminte", numind locul Betel, „Casa lui Dumnezeu" - deși, aflăm cu stupoare, „cetatea se numea înainte de asta Luz". Care cetate? Păi dacă era o cetate, de ce nu dormise în ea? Cu capul pe-o pernă-pernă (chiar plină cu păduchi) - doar el prefera să stea în cort și nu pe câmpuri... Betel este la o distanță de doar 12 mile nord de Jerusalem, și a fost locuit din timpuri străvechi. Cei mai mulți cercetători presupun că în acel loc exista pe timpul lui Iacov un templu, poate chiar un zigurat, închinat lui El, zeul suprem al sumerienilor și semiților. Ne amintim că Babilonul se numea „Bab-El" - „Poarta lui El". Oricum, pus de sursa „P" probabil, Iacob mai face o promisiune: de acum încolo va da o zecime lui Dumnezeu „din tot ce îmi vei da". Ca nu cumva contemporanii lui să se întrebe de ce trebuie să dea Templului o zecime...

Acum, cu Dumnezeu alături, drumul a fost mult mai vesel și mai scurt, că îl găsim pe Iacov la doar trei rânduri mai jos la fântâna din Haran. Nu știu dacă el a recunoscut fântâna, doar acolo îi întâlnise robul mama (și cum pe atunci nu aveau TV, probabil ascultase deseori, în corturile în care își petrecuse patruzeci de ani, povestea spusă de mama lui, în timp ce îl învața să gătească supă de linte). Și acolo se întâlnește și el cu o fecioară. De data asta nu așteaptă ca fata să îi dea apă, ci va adăpa el oile. Pentru că, vă vine sau nu să credeți, ea era... ciobănița familiei. Exploatarea femeii, în cel mai evident sens. În timp ce tatăl ei Laban stătea probabil călare pe sacii cu „tot ce avusese" Avraam, luate de la rob în schimbul surorii lui Rebeca, și își număra robii. Dar poate așa trebuia să fie, până și regii francezi luau neveste ciobănițe pe la fântâni. Sau încercau, măcar. „Mon pere avais Cinquant moutons / J'en ai une quenzaine..." Și ca și prințul din ballade, („oh, mon Prince..."), Iacob îi fură Rahilei o sărutare. Ea nu îl pocni, că îl văzuse tare în vână (ridicase piatra de pe gura fântânii, pe care alți ciobani nu o putuseră rifica; probabil Isaak avea în cort și un gym...) Și apoi, poate avea nevoie de cineva care să îi ia „funcția" de îngrijitor de oi (mai pe turcește: de cioban). Ceea ce s-a și întâmplat, după ce Iacob a făcut un gheșeft cu Laban: îți păzesc oile șapte ani - dar îmi dai pe Rafila de nevastă! Zis și făcut. Trec anii ca vântul și ca gândul, că doar își iubea viitoarea nevastă (spune Biblia), și iată noaptea nunții! Să ne mirăm că dimineața, la trezire (din somn și din beție) Iacob e gata să-l ia de barbă pe Laban? „Pungașule!", o fi zbierat tânărul (care se apropia totuși de 50...) mire, ți-am muncit șate ani, și cu ce m-am ales? „Cu Leia", o fi răspuns Laban frecându-și mâinile bucuros de gheșeftul făcut. Cum să nu-l înțelegem pe Iacov în supărarea lui: până atunci EL îi înșelase pe ceilalți!

Deci, cei doi mai fac un gheșeft: încă șapte ani pentru Rafila - dar acum îmi dai nevasta înainte! Nici o problemă, o fi gândit Laban, tot nu am alte fete... Și îi dă și două roabe, parcă anticipând ce îi pusese Dumnezeu lui Iacov în viitorul nu prea îndepărtat: marele turnir între neveste, ajutate de propriile roabe, având ca trofeu aprecierea bărbatului. Și se apucă femeile la turnat copii. Când nevasta nu poate, îl mai fericește pe bietul Iacob și cu o țiitoare. Ce să facă bietul Iacov, când se întorcea de la câmp (tot nu avea TV)? Copii, bineînțeles. Între cele patru muieri apar, unul câte unul, nu mai puțin de 12! Probabil Iacov știa cine a cui este, precis credincioșii iahviștii știu, eu doar dacă mă uit în Biblie. Cum o să țin minte că Ruben e al Liei iar Neftali a Refilei prin Bilha, că Iuda al Liei iar Gad tot al Liei, dar prin roaba Zilpa? Până la urmă, cel mai important, Iosif (Yosheph) a venit prin draga de Rafila - pe ăsta îl știu și eu. Dar nu mă întrebați a cui a fost fata, că a fost și o fată, Dina. Probabil a Liei, soră cu Simeon și Levi, dacă avem în vedere furia catre i-a apucat pe cei doi aflând că un spurcat de Goi vrea să o ia de nevastă. Dar asta se va întâmpla mai târziu...

Ei, acum că avea neveste, țiitoare și copii, Iacov s-a gândit să plece. Dar cu mâna goală? El a fost probabil primul care a zis: fiecare trebuie să mănânce acolo unde aleargă. Și apoi, spurcatul de Laban (închinător la alți dumnezei) îl înșelase! Și face și el un gheșeft: va mai lucra șapte ani, dar pe turme. Bat palma cei doi și se înțeleg: tot ce va fi pestriț, bălțat sau negru va fi a lui Iacov - celelalte, ale lui Laban. Nu știu dacă la început Laban a rânjit evreiește, frecându-și palmele, dar după câțiva ani a rânjit mai puțin. „Care celalalte?" Turmele lui scădeau și numărau numai oi slăbănoage, în timp ce cele ale lui Iacov erau multe și grase, („mândre și cornute, câinii bărbați, asini învățați...) Cum... Dumnezeu? - ar întreba unul care nu a citit Biblia, nici nu a fost cioban în viața lui. Vă spun eu (care măcar am citit Biblia): punând vergi cojite în adăpătoarea oilor. Simplu, nu? Nu știu dacă de atunci încoace ciobanii au încercat chestia asta, mai ales de când se caută căciulile din blăniță brumărie de miel, atât de apreciate de generalii români, dar poate era nevoie și de intervenție divină. Asta o știe și Iacov, care dă vina pe îngerii lui Dumnezeu. Și pe faptul că Dumnezeu l-a apărat pe el, Iacov, de încercările lui Laban de a-l pungăși. Dă Iacov de înțeles că în fiecare an, văzând că se nășteau mai mulți miei de un anumit fel, Laban schimba kalimera. „De zece ori!", se plânge Iacov. Desigur, trecuseră numai șase ani de când bătuseră palma, dar alături de Rafila (și asistând la competiția dintre muieri), nici nu mai știi cum trece timpul. Și Dumnezeul („tatălui meu") îl ajutase de fiecare dată. Așa că și acum îi dă sfatul cel bun: ia-ți tălpășița!

Își adună Iacov nevestele, țiitoarele, copiii, oile, câinii, asinii, cămilele lăptoase... și le comunică vestea cea mare: plecăm. Fetele: bucurie mare. „Ne-a vândut tata ca pe vite!" se plâng ele (ca să vezi dragoste față de bărbat...) Ba Rafila, dovedindu-se vrednică nevastă a lui Iacov, nu pleacă cu mâna goală: îi fură tatălui și dumnezeii. Păi cum să te duci printre străini fără dumnezei? Ba se dovedește vrednică și mai târziu, când venise tată-său cu oaste pe urmele lor și Iacov se cam scăpase în nădragi (deși intervenise deja Domnul - căruia îi părea mai puțin importantă dreptatea, decât bunul lui plac). A mințit cu atâta aplomb, încât ajungem să ne întrebăm când a spus vreodată adevărul. Cu fundul pe idoli, îi spune tatălui că ea nici măcar nu știe ce e ăla usturoi, cum dar o să-i miroase gura? „Cum, vrei să mă ridic? Asta nu se poate, ‚mi-a venit rânduiala femeilor'." Asta trebuia să îl ducă pe Laban la vreo zece pași de ea, că era necurățenie mare să stai lângă o femeie „în rânduială". Autorul Torei uită mereu că ceea ce era spurcat evreilor în urma întâlnirii lui Moise cu Dumnezeu la Sinai, nu trebuia neaparat să fie unuia care se închina altor dumnezei, cu veacuri înaintea lui Moise... Oricum, aflăm mai târziu că dumnezeii sfârșesc îngropați sub rădăcinile unui stejar lângă Sichem. Putem zice azi: ce e de ‚haran', de ‚haran' se duce... Nu mă folosesc eu de ei - dar nici ție să nu îți cadă bine! Sentimente cât se poate de omenești...

Dar acum, după ce a rezolvat și chestia cu turmele de oi și turma de neveste, țiitoare și copii, Iacov avea alte griji: era în drum către frate-său, Rășcovanul cel Păros. Pe Laban îl poți înșela, mai ales când ai de parte ta pe Dumnezeul lui Isaak (și nevasta), dar pe sălbatic? Ăla pune mâna pe sabie mai întâi, pe urmă stă de vorbă. Dacă are cu cine. Și nu rămân frumusețe de turme fără stăpân, ca în Miorița? Mai ales că probabil acel sălbatic de păros cunoaște acum prea bine dulceața și iuțeala limbii fratelui mai mic. Își împarte deci toate turmele în trei. Una să o vadă Esau, una să nu - și una (mai micuță), șpagă de iertare. Și face și un plan din care s-a inspirat probabil și Motanul încălțat: pe drum, Esau întânește ba un ciopor de oi, ba niște cămile, ba niște vaci... și mereu niște ciobani spunîndu-i „Ale tale sunt, ți le dă stăpânul nostrui Iacov, care vine din urmă." Și probabil între timp Dumnezeu îi tot șoptea în ureche: „să nu te atingi de omul meu, Iacov, că dai de naiba!"...

Oricum Iacov, chiar în acea noapte înainte de a se întâlni cu frate-său, dă de naiba. Nu, nu de Satan, ăla va apare pe lume abia pe timpul lui Iov, ci cu „un om". De unde or fi înțeles evreii mai târziu că acest „om" o fi fost El, Dumnezeu? Sau măcar un „înger"? Se luptă cu el Iacov toată noaptea, deși nu ni se zice de la ce s-au luat, și acel „om" nu-l poate dovedi pe evreu. Și văzând că se apropie zorile, se roagă de Iacov să îi dea drumul - după ce îi scrântise o vână la încheietură (dacă nu știți de ce nu mâncați vâna de la încheietura nimănui, să știți: de acolo!). Să stăm puțin să judecăm: era Iacov tare? Era - dăduse la o parte o piatră de pe gura unei fântâni. Mai fusese și cioban de atunci, 20 de ani - o viață de om. Să tot faci mușchi de criță între timp! Dar altfel are nevoie de ajutorul Domnului, și la Galead, în întâlnirea cu Laban, și în viitoarea întâlnire cu Esau. Păi, credeți-mă, dacă eu mă lupt cu Dumnezeu o noapte, sau chiar cu un înger, nu mă port abject (cum se va comporta Iacov în întâlnirea cu Esau). Sigur, o justificare se dă: acum schiopăta. Că altfel, ehei!...

Dar un Dumnezeu El-Shadai, Atotputernicul, să se roage să i se dea drumul din strânsoare (ca în povestea cu tigrul: i-aș da eu drumul, dar vezi, el nu mă lasă...) Și apoi, să-i fie frică lui Dumnezeu de zori? De lumina zilei? Să nu fie el nici măcar ca acel balaur din poveste, care se luptă cu Făt Frumos „zi de vară până-n seară"? Uite, eu nu am admirația și credința în YHVH pe care o aveau evreii, dar eu nu pot crede nicicum că Iacov s-a întâlnit atunci cu Dumnezeu! Nici măcar cu un înger. Mai curând cu un demon, care se teme de lumina soarelui. Sau era atunci, la început, cel ce era Dumnezeu doar al lui Avraam și Isaak, un demon în Canan? Din scrisoarea către Efeseni, putem crede că Pavel credea cam același lucru. El spune; „Căci nu avem a ne lupta împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac..."

Oricum, „omul acela" l-a întrebat care îi este numele, și aflând că Iacov, l-a botezat pe loc în Israel (cel ce luptă cu Dumnezeu). Privind în urmă, putem zice că acest nume reprezintă o profeție făcută Poporului lui Israel. Profeție care s-a împlinit de nenumărate ori - și în sens pozitiv, și negativ. De multe ori evreii au luptat „cu Dumnezeu" (de partea lor), și tot de multe ori au luptat „cu Dumnezeu" (încălcându-i poruncile și așteptările).

A doua zi, atitudinea slugarnică a lui Iacov îl înbunează pe Esau, care se dovedește încă o dată un om simplu, deschis, care nu ține ranchiună. Ne-civilizat, am zice noi - care suntem opușii lui. Noi ne recunoaștem mai degrabă în Iacov - de aceea și sperăm să îl avem pe Domnul cu noi... Iar Esau și-a luat averile și oștenii, și s-a dus cât mai departe de frate-său (și-o fi zis „mai răruț, că-i mai drăguț") tocmai în Seir, în munții din estul deșetului Negev - acolo unde Moise va găsi regatul Edom. Israel scăpase de el - dar va avea de furccă mai târziu cu unul din urmașii lui Esau, cu Amalec. Iar pe Edomiți nu a reușit niciodată să îi stăpânească total, împlinind astfel „binecuvântarea" lui Isaak către Esau, pusă în Torah de Editor tocmai în secolul 5, când se știa prea bine ce se întâmplase între evrei și edomiți.

Înainte de a se începe povestea lui Iosif, următorul patriarh important, mai citim despre întâmplarea de la Sichem. În bunătatea lor, regele și întreaga cetate i-au primit pe Iacov cu toată legiunea lui de turme. Zice Biblia: și-a cumpărat de la regele Sichemului, Hamor, tatăl lui Sichem, ogorul din fața cetății pe care își oprise turmele. În drum spre cetate, el mai făcuse în popas într-un loc (pe râul Jabbok) unde înălțase o casă și mai multe „colibe", loc pe care l-a numit „Sucot" (Sukkoth). Mai târziu, Sucot a fost o mare sărbătoare a recoltelor, numită și Sărbătoarea Corturilor. Ea aparent a fost hotărâtă abia în deșert - de ne și mirăm „ce fel de recolte? De mana? De potârnichi?" Desfășurându-se la sfârșitul lui septembrie-începutul lui octombrie, reprezenta începutul culegerii viilor (așa cum Paștele reprezenta culegerea orzului, iar Pentecostul cel al grâului), și dura șapte zile, timp în care participanții dormeau în colibe. Toți specialiștii (mai puțin bibliștii ortodocși) recunosc că sărbătoarea a fost una agrară, de fecunditate, a cananiților. E posibil, deci, ca Iacov să fi participat într-un anumit loc la sărbătoare, stând cu însoțitorii lor în colibe și aducând jertfe „baalilor și astartelor" locale. În ciuda faptului că numai cu câteva zile îaninte îl anunțase oficial pe „Dumnezeul lui Isaak" că se va putea numi și „Dumnezeul lui Iacov".

Deci, ajunși și primiți de populația din Sichem, lucrurile păreau să se desfășoare pașnic. Atât de pașnic încât Sichem, văzând-o pe Dina, fiica străinului Iacov, s-a îndrăgostit de ea. Biblia sugerează că a siluit-o pe fecioară, înainte să o fi luat de nevastă. Dar poate că era (în ochii fraților ei) destul că avusese contacte sexuale cu ea înainte de nuntă - poate că fecioara acceptase cu bucurie. Dar poate că nu, ciobănițele uneori chiar resping avansurile prinților („mon pere avais cinquante moutons...") Demni fii ai lui Iacov (și chiar ai Rafilei, mama vitregă), s-au prefăcut că sunt de acord să facă nuntă. E doar un mic amănunt, micuț, mărunțel: bărbații, toți bărbații cetății, trebuie să își taie prepuțul. Vreți, bine, nu vreți, ne luăm bună ziua... Și Sichem, de dragul ciobăniței, a primit. L-a convins și pe tatăl lui să primească, ba s-au mai rugat și de toți locuitorii cetății. Și în a treia zi, cânt toți din Sichem zăceau în friguri, fără pantaloni pe ei, feciorii lui Iacov i-au căsăpit pe toți! Frumos, nu? Nu știm dacă sfatul a venit de la noul Dumnezeu al tatălui lor (ar fi doar prima dintr-un șir lung de astfel de fapte), dar se pare că Iacov nu fusese consultat. Ba chiar tatăl a țipat tare (și și-a luat din nou viteză), acuzându-i mai ales că se apucă de astfel de treburi când nu au oaste suficientă. Dacă le sar în cap toți cananiții?

Lucrurile probabil nu au stat așa. Oricât de mult am crede în minuni, e foarte greu de crezut că doi oameni au ucis toți bărbații dintr-o cetate, fie ei și cu pantalonii în vine. Mai probabil este că două triburi (Simeon și Levi fiind doar eroi eponimi) au atacat cetatea -în zidurile căreia și-au cam rupt dinții. Pentru că ulterior, la cucerirea Cananului, cele două triburi sunt cele mai slabe dintre cele 12. Fuga lui Iacov are, probabil, altă explicație... Oricum, Sichem era, și va fi mult timp, o cetate importantă în Canan. Pe timpul împărțirii regatului lui David în două, a devenit capitala regatului de nord și important loc de cult la paritate cu Templul din Jerusalim. Chiar când capitala s-a mutat în noua cetate Samaria, a rămas un loc important, astfel că romanii au reclădit cetatea numind-o pe grecește Sebaste (Augusta)

Iacov se mai oprește din fuga lui tocmai la Betel - pe care îl botează a doua oară. Iar Dumnezeu îl botează și el iarăși pe Iacob Israel, uitând că „omul acela" o făcuse deja... Și după ce e îngropată Deborah, de care aflăm cu uimire (și fără pic de interes) că a fost doica Rafilei, apoi chiar și Rafila, care aduce pe lume în dureri, murind (unde era atunci Dumnezeu?), un fiu numit Beniamin (Ben-Amin, Fiul Dreptei, și nu Ben-Oni, Fiul Durerii, cum fusese numit inițial), ajungem iarăși la o listă lungă de genealogii pe care le uităm imediat ce le citim și care au rostul să facă trecerea la povestea lui Iosif. Dar până atunci să încheiem și noi „legând capetele firelor", cum zic englezii. Nu știm rostul poveștii cu Sichem, din care evreii nu ies deloc cu fața frumoasă - decât poate să dea prilej ca mai târziu Iacov, în „binecuvântările" lui, să îl facă urmaș pe cel de-al patrulea fiu. Primul pierduse acest drept prin faptul că se încurcase cu una din roabe (Milca), semn că, ori roabei îi plăcea băiețandrii, ori că lui Reuben îi plăcea supa de găină bătrână, ori - mult mai demn de crezut -, că Reuben voise să uzurpe locul tatălui lui. Credeți sau nu, un astfel de act implica, deseori, contactul sexual al uzurpatorului cu țiitoarele celui uzurpat! (așa s-a întâmplat mai târziu și cu Abesalom și cu Adonia). Următorii doi, Simeon și Levi, îl pierduseră atunci când căsăpiseră bieții locuitori ai Sichemului, dovedind fire nestăpânită și sete de sânge. Și așa, deși următorul patriarh a fost Iosif, cel prin care se va transmite „sămânța" va fi Iuda. Era normal să se întâmple așa, din moment ce autorii Torei erau scribi la Jerusalim, la curtea lui Iuda.

Dar despre Iosif și frații lui, vorba lui Thomas Mann, vom vedea în episodul următor.