Vorbind despre Lot, am luat-o înaintea poveștii (biblice). Căci Cartea e mai ales despre Avram, nu despre Lot. Deci, să vedem Făgăduințele Domnului către Avram pe când acesta trăia în Țara Cananului (și nu, deocamdată, a lui Israel).

Și având voie Avram să se ducă oriunde vedea cu ochii, s-a oprit taman la stejarii din Mamre, nu departe de Kiriath-Arba, pe unde mai trecuse el și nu pățise nimic. Ba, aflăm noi mai jos, era și bun prieten cu Mamre și frații acestuia, care l-au și ajutat cu oaste în înfruntarea cu Împărații răsăriteni. Pentru că aproape imediat urmează povestea cu salvarea nenorocosului Lot. Și după ce îi înfrânge pe Împărați, primește, în Valea Șave, binecuvântarea lui Melchisedek. Sigur, dacă-și arătase puterea... Acest Melchisedek este un personaj extrem de interesant. Este numit „împăratul Salemului" - și bibliștii presupun că Salem ar fi Jerusalem. E drept, înainte de cucerirea israeliană, orașul ce avea să devină capitala statului lui David și apoi a Iudeii, sediul Templului, se numea Jebus, fiind locuit de tribul cananean al iebusiților (a fost cucerit de David abia după ce a devenit regele regatului unit, după dispariția familiei lui Saul). Totuși, în cronicile egiptene apare mențiunea de „Urusalim" - și e posibil ca „Jebus" să fi reflectat doar faptul că era locuit de iebusiți, numele original al cetății fiind totuși Jerusalem. Totuși, pornind de la faptul că Salem este cuvând ebraic pentru „pace", alți cercetători presupun că în Geneza e vorba pur și simplu de „Cetatea Păcii".

Numele regelui Melchisedek are semnificația de „Rege al Credinței" (din „melik" și „zedek") sau Regele Dreptcredincios. Asta, ca și afirmația că el era „preot al Dumnezeului celui Prea Înalt" ar da apă la moară bibliștilor creștini, care în el văd o „profeție" a venirii lui Iisus, Rege și Preot Dreptcredincios... Dar, să-l fi știut iebuseii pe Dumnezeu, pe YHVH? Asta când nimeni (cu excepția lui Avram) nu îl cunoștea pe Dumnezeu? Sau poate îl cunoștea? Poate Dumnezeu, El-Shadai, Sabaoth, era un zeu minor în Țara Cananului? Având temple, altare, preoți? Interesant este și faptul că Melchizedek îi dă lui Avram pâine și vin, prefigurând parcă euharistia, „împărtășania" creștină. Conform obiceiului mai recent, scris în legile lui Moise, Avram a dat zeciuială pentru binecuvântarea primită, instituind astfel o datină ce avea să se păstreze aproape patru mii de ani (doar recent, unii dintre creștini, mai ales ortodocșii și catolicii, nu mai plătesc zeciuiala).

Urmează un alt eveniment greu de înțeles. Regele Sodomei (nu știm, noul rege? Pe fostul rege Biblia îl lăsase într-o groapă de smoală, la înfrângerea oastei lui) îi cere lui Avram să îi dea „oamenii", păstrându-și bogățiile - dar Avram îl refuză spunând: „să nu spui: Am îmbogățit pe Avram." Deci, despre care oameni e vorba? Despre sodomiți? Despre oamenii lui Lot? Despre sclavi? De fapt, Avram dă vreun om înapoi - sau îi păstrează ca sclavi? Sau îi eliberează, adăugându-i la cetele lui? Avram avea mare nevoie de „oameni". Străin în țară străină, era important să aibă o oaste cât mai puternică. Nu degeaba era socotit un „rege păstor"...

Nu mult după aceea Dumnezeu i se arată (de data aceasta într-o „vedenie") și îi face o nouă făgăduință. Când Avram i se plânge că nu are urmași și trebuie să-l lase pe „Eliezer din Damasc" ca urmaș, Dumnezeu îi promite din nou o „sămânță" - de data asta tot atât de numeroasă ca și stele cerului. Dar cine este acest „Eliezer din Damasc"? El este numit numai aici; dar tradiția, povestind despre „robul", „cel mai vechi rob al lui Avram", trimis să îi pețească nevastă lui Isac, îl numește „Eliezer" - deși în Biblie nu este numit. Putem presupune că Eliezer fusese unul dintre robi, „îngrijitorii" lui Avram, poate chiar căpetenie a oștii lui, eliberat de Avram și adoptat. Numai că în povestea cu Isac, robul abia urmează să fie eliberat - dacă îi pețește o nevastă bună. El este făcut locuitor al Damascului - și, într-adevăr, Damascul este unul din cele mai vechi cetăți antice. A fost fondat pe la 3000 î.Hr., deci are peste 5000 de ani vechime. Cum a fost mai tot timpul o capitală, este cea mai veche capitală cu existență neîntreruptă. Evreii îl numeau Demmesek, dar numele îi vine de la expresia aramaică di-masqya, însemnând „loc cu (multe) izvoare".

Faptul că Avram „a crezut" este punctul central al întregii povești. Pe acest fapt se întemeiază credința creștină paulină, care pune la baza „mântuirii" credința. Datorită credinței (manifestată în primul rând prin părăsirea Urului, a familiei, în urma poruncii lui Dumnezeu), prin încrederea în promisiuni și, mai târziu, cum vom vedea, prin acceptarea jertfirii lui Isac, Avram se dovedește demn de a primi Legământul. Sursa „J" ni-l arată pe Avram aducând jertfe lui Dumnezeu - în sursele „E" și „P", nu; numai preoții, leviții, aroniții au dreptul să jertfească -, și Domnul enumără pentru prima dată (se va repeta de nenumărate ori) națiile cananite pe care le dă „în mâna lui Avram" și a seminției lui. După ce îi confirmă faptul că va avea un fiu „carne din carnea" lui, îi spune despre robia „în țară străină" timp de patru sute de ani (nu este menționat Egiptul) și cucerirea neamurilor cananite - pe care le și enumeră.

Printre acestea, majoritatea sunt cunoscute. Canan este un termen generic care se referă la semiții apuseni, locuitori la malul Mării Mediterana. Sunt listați: Cheniții, Cheniziții, Cadmoniții, Hetiții, Fereziții, Rafaimiții, Amoriții, Cananiții, Ghirgasiții și Iebusiții. Primele trei sunt triburi ce trăiau în sud și sud-est de Marea Sărată. (interesant faptul că strămoșul Tebei grecești, sosit din Fenicia în căutarea surorii lui, Io, cel ce a civilizat pe greci și le-a dat alfabetul, se numea Cadmos!) Iebusiții ocupau zona centrală, în jurul Jerusalemului. Iar cananiții câmpia litorală a Palestinei de mai târziu. Despre Rafaimiți nu se știe nimic (sunt listați și printre popoarele cucerite de Cherlaomer) și tradiția îi consideră „uriașii", urmași ai copiiilor născuți de femei pământene îngerilor (de parcă nu ar fi trecut potopul peste ei...). Despre Fereziți și Garganiți nu se știe de asemenea nimic. Iar Amoriții sunt cei ce, pe timpul lui Avram, cuceriseră Mesopotamia și se extindeau spre vest, spre Mare și, posibil, cuceriseră deja Siria.

Și despre Hetiți s-a crezut mult timp că era un popor cananit minor, dispărut din istorie. Asta până când în centrul podișului Anatolian s-a descoperit faimoasa civilizație hitită și centrul acestei, la Bogazkale (Hatușaș). Hitiții au format, în timp, două imperii succesive care s-au întins în mai toată Asia Mică, de la Troas până în Ararat și Siria și, la un moment dat au venit în conflict cu egiptenii care se extindeau la nord de Canan. Interesant este faptul că Domnul îi promite lui Avram teritoriul cucerit ulterior de David, din Sinai până dincolo de Damasc, în Siria (până pe Eufrat). E de presupus că pe timpul autorilor Genezei, în Siria trăiau urmași ai amoriților și hitiților, ale căror glorii trecuseră de mult. Totuși, în listă nu sunt dați nici mițraim (egiptenii), nici fenicienii (Tir, Sidon etc.) și nici Filistinii, ținuturi neocupate de israelieni. Oricum, Hitiții, deși prezentați drept fii ai lui Canaan, nu sunt semiți ci, de fapt, indo-europeni.

Urmează povestea comico-tragică a lui Haggar. Văzând Sarai, nevasta lui Avram, „frumoasa" babă dată nevastă faraonului, că nu mai face copii (era și greu, se apropia de 90 de ani!), își dădu roaba, o egipteană (căpătată, precis, în urma gheșeftului cu Faraon) lui Avram să îi nască copii. Obiceiul „țiitoarei" s-a perpetuat de-a lungul istoriei, mai ales ca mod de păstrare a familiei. Mai târziu vedem obiceiul pus în practică în „întrecerea" dintre Leia și Rachel. Popoarele războinice aveau instituția poligamiei, iar înfierea fiilor neligitimi, ba chiar și a bărbaților din afara familiei, nu era un lucru rar nici la alte popoare (mai ales la romani) în antichitate și chiar și în evul mediu. Doi astfel de „înfiați" de renume au fost Octavian Augustus (înfiat de Caesar) și Traian (înfiat de Nerva - putând astfel să ajungă împărat)

Deci, Hagar îi naște lui Avram un băiat. Conform obiceiului, „adevărata" mamă era Sarai. Asta se făcea cam în felul următor: în momentul nașterii, mama lepăda copilul în poala stăpânei, care asista la naștere. Prin aceasta, „mama" stearpă devenea mamă în drepturi depline, iar capul familiei căpăta moștenitor. Catherine Cookson a scris un roman de succes pe această temă, „Țiitoarea" (Handmaiden) - o carte semi-SF în care obiceiul este aplicat din nou într-o societate de coșmar, teocratică.

Desigur, faptul că Hagar este acum mama viitorului moștenitor nu o poate bucura pe Sarai: simte cum își pierde puterea în casă. De aceea o acuză pe Hagar că o privește de sus... Avram, diplomat, îi dă mână liberă - și Sarai își alungă roaba, gravidă în acel moment. Că acuzația nu este adevărată se poate vedea din faptul că „Îngerul" (ca de multe ori în Biblie, asta implică chiar pe Domnul - căruia Hagar îi dă cu acest prilej un nou nume: El-Roi „cel ce vede tot", „Atotvăzătorul") îi sare în ajutor în deșert și îi face și ei o profeție: copilul ei, Ishmael („Dumnezeu aude") va fi tatăl unei seminții la fel de numeroase ca și a lui Avram („va fi atât de multă că nu va putea fi numărată"). Se afirmă că aceștia sunt arabii, poate prin extensie musulmanii (într-adevăr, a doua cea mai numeroasă credință în lume). Și se mai proorocește că „mâna lui va fi împotriva tuturor, iar mâna tuturor va fi împotriva lui" - ceea ce se vede chiar astăzi... Musulmanii recunosc această parte a Bibliei, își recunosc ca străbuni pe Abraham (Ibrahim) și Ishmael (Ismail) și afirmă că trupurile lui Hagar și Ismail zac la Mecca...

Dar iată că Avram e gata de a treia făgăduință. Până acum a fost ușor: a trebuit să creadă, să înalțe jertfe... Acum a venit clipa adevărului! Trebuie să facă Legământul - ceea ce va pune deoparte pe evreu în fața lui Dumnezeu: tăiatul împrejur. În schimbul circumciziunii, Dumnezeu reînnoiește promisiunea: Cananul va fi al lui Avram și a sămânței lui. E, deci, un contract (legământ) pe care Dumnezeul îl cere mereu respectat - iar „poporul ales" îl va călca mereu - astfel că întreaga istorie a Israelului (și conținutul Bibliei) este un șir lung de călcări, pedepse, rugăciuni de iertare, iertări - și din nou încălcări ale Legământului... Creștinii zic că în acest context a venit Iisus Mesia, să aducă un alt Legământ („Testament"): văzând Dumnezeu că legile date de el nu pot fi respectate întrutotul, dă o nouă șansă oamenilor să fie mântuiți - prin Milă (Grație dumnezeiască) și Credință.

Dar deocamdată lui Avram i s-a schimbat numele în Abraham („tatăl unei mulțimi"), iar Saraiei în Sara („mamă de neamuri"), și a făcut cum i-a poruncit Domnul: și-a tăiat și el, și toți oamenii lui, inclusiv robii, prepuțul „împrejur", semn de legământ și acceptare a Domnului ca singur dumnezeu al lor. Partea interesantă cu circuciziunea este alta: obiceiul nu datează de pe timpul lui Abraham, nici nu aparține exclusiv evreilor (nu aparține nici azi!). Există evidențe arheologice că obiceiul era practicat pe scară largă în Orientul mijlociu, atât în Egipt cât și în Canan - poate adus aici de egipteni, care au ocupat ținutul în timpul Regatului de Mijloc. Este foarte de crezut că evreii au adoptat obiceiul fie pe timpul șederii lor în Egipt, fie chiar după cucerirea Cananului. Totuși, obiceiul nu era întâlnit în Mesopotamia, astfel că, în dorința lor de a se păstra aparte de populațiile din Babilon, evreii au întărit cerința cercumciziunii (și sabatului), ele devenind semn al unicității evreilor printre popoarele lumii, în fața lui Dumnezeu. Probabil obiceiul a intrat în Biblie în acest timp, prin intermediul Redactorului. Oricum, circumciziunea este întâlnită astăzi pe scară largă, chiar dacă și-a pierdut din conotațiile religioase, mai ales la națiile trăind în climat cald. Explicația este mai ales de natură higienică (ca și neconsumarea de carne de porc).

Promițându-i-se a doua oară un fiu, pe Abraham l-a pufnit râsul. Cum să nască un copil, bărbat de o sută de ani și femeie de nouăzeci? Și s-a ales cu un nume pentru copilul ce urma să se nască peste un an: „Isaac" (Itzik) („a râs"). Desigur, Biblia nu găsește vină lui Abraham, despre el se afirmă mereu că „a crezut" -, ci nevestei lui, pe care la rândul ei o pufnește râsul. Desigur, din pricina râsului vor mai avea de suferit... Hagar și Ishmael, pe care îi apucă râsul la o petrecere. Neplăcându-i stăpânei acest râs, îi cere lui Abraham să îi alunge, ca nu cumva Ishmael să aibă vreo pretenție la bogățiile lui Abraham. Se pare că nu e prea bine să râzi, în Biblie...

Dar despre patriarhi vom mai vorbi, chiar și despre alungatul de ismailean.