Tribulațiile lui Abraham au continuat, în ciuda faptului că își schimbase numele. Sau poate tocmai de aceea. După distrugerea cetăților din câmpie (și păcatul dintre Lot și ficele lui), aflăm că Abraham pornește spre „țara de meazăzi" - spre Gerar. De fapt, Gerar este așezat cumva spre vest de Hebron, „în țara Filistinilor" - cum spune autorul, introducând un alt anacronism. Filistenii aveau să ocupe regiunea la vreo cinci sute de ani după Abraham...  Dar e adevărat, Gerar era o cetate în nordul Negev-ului, regiunea care însemna pur și simplu „sud", cea care se întinde la sud de Canan până în Sinai și golful Mării Roșii și spre răsărit, în nordul peninsulei Arabia. Singura localitate mai la sud de Gerar urma să fie Barsheba, întemeiată chiar de Abraham.

Dar mai întâi Abraham mai face, cu ajutorul Domnului, un gesheft: își vinde din nou baba. De astă dată lui Abimelec, regele Gerarului. Domnul l-a oprit să se atingă de noua lui soție (sau poate între timp o vazuse...), așa că Abraham, luat la întrebări (sau poate autorul Torei) ne explică cum de nu îl putem face mincinos: Sarai îi este nevastă - dar ea de fapt îi este și soră! Vitregă, numai după mamă - zice Abraham. De parcă acest aspect conta foarte mult în fața unui rege la care nu era ceva străin căsătoria dinastică între frați. Deci, explicația este mai curând dată credincioșilor israeliți, la care incestul era păcat de moarte și ar fi acceptat cu greu știrea că strămoșii lor chiar asta făcuseră... Dar o soră vitregă nu e soră (deși are aceeași mamă - și același sânge)! Important este ca dreptul Abraham să nu mai poata fi considerat un micinos... Oricum, istețul viitor strămoș al evreilor s-a ales din nou cu o mare bogăție și un rege care îi cam știa de frică (lui și Dumnezeului lui necunoscut). Pentru că Dumnezeu, zice autorul, „încuiase pântecele tuturor femeilor din casa lui Abimelec". Trecem peste alte întrebări năroade (ar zice un cunoscut neo-protestant), ca de exemplu: de unde a știut Abimelec, doar peste o noapte (în afara visului în care îi apare un Dumnezeu necunoscut), că femeile lui fuseseră „încuiate"; sau, de ce în acest loc nu aplică dihotomia biblică „vei muri-vei trăi" și, deci, Abimelec nu continuă să trăiască și astăzi, deoarerce s-a dovedit fără păcat și a întors-o pe Sara. Dar să mergem cu povestea mai departe.

Deci, ajungem la momentul când cei doi bătrâni se dovedesc a fi pufnit în râs degeaba: Sara naște! Zice Biblia: Abraham avea 100 de ani (și deci Sara 90). Sara schimbă sensul profeției: Isaac (Itzick) se numește „a râs" pentru că Sara s-a făcut de râs născând la bătrânețe și dând țâță la vârstă înaintată... Dar Abraham a tăiat împrejur prepuțul fiului său la opt zile, așa cum îi poruncise Domnul. Și la ospățul dat îm ziua când l-a înțărcat pe Isaak, Sara a văzut pe Ishmail răzând! Oh, asta e prea mult! Merde, cum ar zice francezul. Un copil care râde! Și i-a cerut lui Abrraham să îl alunge pe fiul născut lui de Hagar, cu roabă cu tot, ca nu cumva să aibă pretenții la moștenire. La sfatul lui Dumnezeu, Abraham îi face pe voie, deși cu inima strânsă. Și le dădu alungaților un burduf cu apă și o straiță de mâncare și îi trimise în deșert - un gest care amintește de „țapul ispășitor" care ia cu el păcatele evreilor. Să se fi simțit Abraham vinovat? Să fi dorit să spele păcatul nevestei lui?

Cei doi nu se pierd. Ajungând la „Beer-Sheba" (care va primi nume de fapt puțin mai târziu...), li se arată din nou „îngerul" și le arată un izvor, astfel că profeția lui Dumnezeu, cum că Ishmael va fi tatăl unei mari mulțimi, se va împlini. Întâmplarea a făcut ca cei doi să ajungă de fapt în locul unde Abraham va săpa o fântână și va întemeia o localitate, unde Isaak va trăi mai toată viața lui și, deși în Bibliei i se spune „Fântâna Jurământului", mai mult ca sigur se numea „Șapte Izvoare". Dar asta va fi mai târziu, pe când Hagar și Ishmael plecaseră spre Paran - o regiune sinonimă cu Negev, poate chiar în nordul peninsulei Sinai. Căci ni se zice că Ishmael, crescând mare și devenind „vânător cu arcul", a luat de nevastă o egipteancă (și astfel s-a îndepărtat și mai mult de sângele „evreiesc", pe care de la patriarhi încoace evreii au încercat să îl țină cât mai pur...)

Căci Abraham a ajuns din nou în conflict cu Abimelec - de data asta de la o fântână săpată de unul din servitorii lui la Beer-Sheba. Aici este o problemă de „drept internațional" care, în optica evreilor, justifică pretențiile lor teritoriale. Când cu povestea cu Sara, Abimelec i-a spus lui Abraham că poate locui „unde îi va plăcea" în țara Gerarului. Acum, servitorii lui Abimelec „au pus mâna cu sila" pe o fântână săpată de un servitor de a lui Abraham. Problema era importantă. Abraham trăia în Gerar ca și „chiriaș" totuși, cu permisiunea lui Abimelec. Dar, prin săparea fântânii, își aroga „proprietatea" asupra fântânii, respectiv a zonei unde era fântâna. Abimelec, deși sosit împreună cu Picol, căpetenia oștirii lui, nu a prea avut ce zice: prea îi stătea Dumnezeu alături arameanului rătăcitor... Oricât de puțin numeroasă era oastea aceastuia, probabil era mai mare decât cea a „regelui" din Gerar, o cetate neînsemnată, la marginea unui deșert, care trăia mai ales din comerțul care se desfășura pe „calea regală" (cetatea era la doar la 32 km de granița cu Egiptul). Așa că, cel puțin pentru o vreme, Abraham a trăit la Beer-Sheba.

De ce zic „pentru o vreme"? Pentru că, aflăm puțin mai jos, după vreo 27 de ani de la nașterea lui Isaak, Sara a murit la Hebron. Și, cu această ocazie, Abraham a intrat cu adevărat în stăpânirea unui petec de pământ cananit. Cerând de la „fii lui Heti" (mai precis, Mamre și frații lui) un loc de înmormântare, insistă până cumpără, cu acte legale cum se zice (cu martori, mai precis), peștera Mocpela din „ogorul lui Efron, în fața ștejarului lui Mamre". Abia acum „evreii" pot avea pretenția că stăpânesc pământ în Canan. Dincolo de dreptul Domnului de a da cui vrea El ce pământ vrea El să dea...

Dar Domnul a hotărât: va da Cananul lui Abraham și „sămânței" lui. Pentru că într-o bună zi Domnul s-a hotărât să îl pună la încerare pe Abraham: i-a cerut să își (și să Îi) jertfească propriul lui copil, singurul fiu „pe care îl iubea", pe Isaak. Jertfa era cu atât mai mare cu cât Abraham și Sara cu adevărat ajunseseră la o vărstă la care erau puține șanse să mai aibă un urmaș. Sau erau? Oare ce trecea prin mintea lui Abraham pe când își urcase fiul pe asin și pornise să îl jertfească pe unul din munții „din Moria"? Biblia nu ne spune - dar din neșovăirea lui putem înțelege că el era sigur că Dumnezeu va găsi o cale de a-i asigura urmaș. Fie făcând-o pe Sara din nou mamă, fie salvându-l pe Isaak în ultima clipă... Și s-a dovedit că nu s-a înșelet: Domnul s-a răzgândit în ultima clipă! (probabil a o face pe Sara să nască la 110 ani era cu adevărat cam greu chiar și pentru el...)

Totuși, povestea, spusă deseori și cu mare drag de evrei de-a lungul istoriei lor, ridică multe alte întrebări. În primul rând - jertfa în sine: arderea de tot. Comform tradiției mai târzii, nimeni, dar nimeni în afara leviților, nu avea dreptul să aducă jertfe lui Dumnezeu. Așa se face că această sursă să aparțină întrutotul lui „J" - care nu avea astfel de scrupule. Și așa se face că niciunde nu ni se mai spune, în Torah, nimic despre această jertfă sau despre muntele Moria. Se știe că Moria era la cca două zile de mers de Beer-Sheba - dar în ce direcție? Mult mai târziu, autorul Cronicilor afirmă că Moria ar fi muntele pe care s-a construit Templul. Dar acest lucru e imposibil de crezut: chiar și pe timpul lui Abraham, acel deal era în mijlocul unei cetăți stăpânite de Iebusei. E foarte greu de crezut că ei nu aveau deja un templu acolo. Să credem că era de fapt templul zeului cananit al lui Melchisedek? Că Domnul să îi fi cerut de fapt lui Avraam să își ducă fiul jertfă pe altarul propriului lui Templu? Că jertfele omenești aduse „Domnului" erau un fapt curent în Jerusalim pe timpul Iebuseilor? Întrebări cât se poate de delicate. Oricum, tradiția (și filmele de desene animate) sugerează mai degrabă un loc sălbatic, nicidecum în mijlocul unei cetăți locuite. Berbecele (sălbatic?) trimis de Dumnezeu să fie jertfit în locul lui Isaak și-a prins coarnele într-un tufiș - cam greu de crezut că existau tufișuri și berbeci alergând liberi prin Jerusalim...

Oricum, Dumnezeu a dat un nume acelui munte: „YHVH iire", „Locul unde Domnul va purta de grijă". Să fie ceea ce mai târziu unii vor numi „muntele Sinai"? (dar până în Sinai este un drum mai lung de două zile) Oricum, evreii vor înțelege întotdeauna că YHVH va purta de grijă în țara Israelului, Poporului ales... Iar Dumnezeu întărește legământul făcut cu Abraham, prin cel mai formidabil jurământ din Biblie: „Jur pe Mine Însumi". Că Sămânța lui Abraham va fi de nenumărat, că va stăpâni cetățile vrăjmașilor, și că prin ea toate neamurile pământului vor fi binecuvântate. O profeție des întâlnită atât la evrei, prin scrierile profeților lor și psalmi, cât și la autorii creștini ai Noului Testament.

Abraham mai apare doar pentru a căuta o nevastă fiului său. Trecuseră deja 13 ani de la moartea Sarei, Isaak se apropia de 40, așa că era timpul... Și Abraham și-a trimis „cel mai bătrân rob din casa lui" să o caute nu printre fiicele Cananului, ci de la rudele sale. Nu ni se zice dacă se avea în vedere Rebecah, deși autorul dăduse deja genealogia lui Nahor, fratele lui Avram, și aflasem că Abraham are o nepoată de fiu numită Rebecah. Modul în care îl face pe rob să jure este cel puțin hazliu: îl pune pe acesta să își pună mâna „sub coapsa lui". În limbaj biblic, acesta înseamnă, cumva, sub... boașe. În fine. Cu promisiunea că dacă va aduce nevastă bună, va primi libertatea. E de înțeles de unde interesul deosebit dovedit de rob... Când acesta se întoarce, însă, cu noua soție a lui Isaak, nu se duce la Abraham să dea seamă, cum ne-am aștepta, ci la Isaak. Și nu mai apare niciunde că ar fi povestit fostului lui stăpân ce făcuse cu cele zece cămile pe care încărcase „toată averea" lui Abraham... În cartea „Iosif și frații săi" a lui Thomas Mann, acest rob povestește de nenumărate ori această aventură.

Iar Abraham, înainte de a muri, se dovedește încă o dată vârlav. Deși acum trecut de 140, își ia o nouă nevastă, care îi va naște șase fii (cel mai însemnat, Median, va apare mai târziu intersectând destinul israeliților). Și, ajuns la 175 de ani, bătrânul patriarh moare și este îngropat alături de Sara în peștera Mocpela de la Kyriath-Arba, viitorul Hebron. Acolo vor fi îngropați și Isaak și Jakob, fiecare la timpul lui. Doar Iosif va fi adus de israelitii care se întorc din Egipt și cuceresc Cananul și îngropat în alt loc - cum se va vedea... Abraham este înmormântat de fii lui Ishmael și Isaak - ceea ce dovedește că separarea de întâiul lui născut nu a fost atât de strictă pe cât o prezintă mai târziu autorii Torei. Ne putem întreba dacă, în realitatea, poziția lui Ishmael nu a fost surpată mult mai târziu de câtre autori, în favoarea lui Isaak...

Și cu asta ne întoarcem către Isaak, al doilea patriarh.