Creation Category:
Deci, iată-l pe Mosheh bărbat. Are acum vreo 40 de ani. Nu este acel tânăr prinț din filmele romanțate... Nu ni se zice cât de „egiptean" era, dar ni se zice că mai ieșea pe la „frații lui" și vedea cât de tare sunt munciți. Și, văzând într-o zi că un supraveghetor (egiptean) bătea un sclav (evreu), după ce s-a uitat cu grijă în jur, l-a omorât pe supraveghetor și trupul i l-a ascuns în nisip.
Bineînțeles, rabinii care povestesc (romanțat și cât se poate de cuvios) viața lui Mosheh, nu pot accepta ca acesta să fi fost un ucigaș - nici măcar din „patriotism". Una din porunci este „să nu ucizi" - și ei se străduie să îl prezinte pe Mosheh un evreu care își păzește poruncile chiar cu decenii înainte să le fi dat. Deci, se pare că Egipteanul a... căzut singur în propria sabie. Sau poate l-a trăznit Domnul, înainte ca Mosheh să fi ridicat mâna - tocmai pentru a-l împiedica să calce Legea... Și Mosheh nu a pitit cadavrul în nisip - se întâmpla să fie nisip pe acolo (doar e Egiptul, cu o groază de deșerturi!) și vântul a acoperit cadavrul... Credeți că fabulez? Chiar așa au scris rabinii, în frunte cu Jesephus Flavius (de te și întrebi ce adevăruri a scris acesta totuși în „istoriile" lui...)
Oricum, ascunderea mortului nu a folosit prea mult. Doi evrei (care în acele povestiri apar constant ca dușmani nu numai ai lui Mosheh, ci a tuturor evreilor) îi dovedesc că ei știu de omor și chiar se grăbesc să îl pârască lui Faraon. Și Faraonul „a aflat ce se petrecuse și umbla să-l pedepsească" pe Mosheh, care a și fugit din țară. Din nou, atât povestea din Biblie, cât și cele din cărțile rabinice, nu face sens. De ce și-ar fi pedepsit Faraon un văr? Un prinț al curții, trimis poate cu misiune în Goshen? Doar că a luat parte unui sclav evreu? Doar pentru că ucisese un supraveghetor egiptean? Tot dintr-un sentiment „patriotic"? Știm prea bine că puterea avută de un prinț asupra unui supus, fie el egiptean sau sclav habiru, nu era pusă la îndoială. Mosheh putea să ucidă, dacă așa îi era voia, oricâți sclavi sau supraveghetori vroia el - dacă prin asta îndeplinea porunca Faraonului. Dar trebuia să existe o justificare a fugii lui din Egipt în ținutul Medianiților. Interesant este faptul că la întoarcerea lui în Egipt, nimeni nu i-a găsit vină pentru crima făcută „în tinerețe"... doar pentru că acel Faraon murise? Ți-l și poți închuipui pe marele Ramses al II-lea gândindu-se zi și noapte la un prinț care ucisese la furie un supraveghetor fără nume în Goshen...
Deci, zice Torah, Mosheh pornește pe cel mai scurt drum (din Goshen) care l-ar scoate de sub puterea Faraonului. Asta ar fi drept spre răsărit, acolo unde, la doar vreo 300 de kilometri, se aflau teritoriile ocupate de medianiți. Aceștia erau un trib înrudit cu evreii (provenind din Abraham prin unul din fii lui nelegitimi) și sunt considerați strămoși ai beduinilor arabi (deși nu urmași ai lui Ishmael). Ei ocupau regiunea nord-vestică a peninsulei Arabia, locuind deseori și în peninsula Sinai. Nu aveau un regat, ci erau doar triburi și ginte migrând din loc în loc în căutare de hrană pentru turmele lor, conduse adesea de șeici (ca și azi) sau de preoții-șamani.
Deși nu mai era tânăr (deși, vârsta de „40 de ani" este fictivă, însemnând mai curând „o generație"), prințul fugar cucerește inima ficelor unui astfel de preot medianit, Reuel pe nume (la doar jumătate de pagină mai jos este numit Jethro...), apărându-le la un izvor de păstorii dușmănoși. Așa că păstorul-șef de trib l-a ospătat cu pâine (un fel de legământ? O întâmpinare cu „pâine și sare"?) și i-a dat și o fată de nevastă (în timp, Sephora i-a născut lui Mosheh un fiu, Gershon - nu că asta va avea vreun efect în derularea poveștii). Și l-a făcut pe Mosheh cioban. Și au trecut ușurel alți patruzeci de ani...
Ei, dar venise timpul ca lucrurile să se schimbe. Trecuseră cei patru sute de ani profețiți de Domnul, ani în care el „va uita" de poporul ales și de „promisiunea făcută lui Avraam, Isaak și Iacov". Dar acum a auzit plângerile israeliților înrobiți și și-a ațintit privirile asupra lor și „a luat cunoștință de ei". De copii lui Israel, mai precis. Nu întrebați un rabin sau vreun preot-pastor cum de a „uitat" Domnul și a luat „cunoștință" de ceva, când el e Atot-Cunoscător, că s-ar putea să primiți priviri crunte...
Și Domnul YHVH și-a căutat o sculă în a-și face Voia - și a găsit-o exact în persoana lui Mosheh, ciobanul fost prinț. Acesta păștea acuma oile lui socru-su pe muntele Horeb. Unde este acest munte? În Biblie, este numit și „muntele Domnului" - locul unde acesta locuia de obicei. Dar asta doar după Moise! Tradiția îl localizează în lanțul muntos din sudul peninsulei Sinai - și așa o știm și noi, creștinii. Se pare că acest loc a fost din cele mai vechi timpuri socotit un loc sfânt (urmașii lui van Daniken îl consideră un loc unde obișnuiau „cosmonauții extratereștri" să aterizeze...) și este legat de zeul Sin, zeul sumerian al Lunii. Totuși, pe timpul lui Ramses II și urmașii lui, până la sosirea Popoarelor Mării, egiptenii ocupau peninsula Sinai, deci e probabil ca medianiții (și, deci, și Moise) să fi locuit dincolo de golful Akaba, chiar în peninsula Arabia. Într-adevăr, în Deuteronom, muntele Horeb este numit și Muntele Seirului - deci se referă probabil la un munte la sud de Marea Moartă.
Deci, umblând Moise cu oile prin locurile sfinte (probabil el încă nu știa acest lucru), vede un tufiș „arzând". Curios, dă să se apropie - dar din „foc" în vorbește „Îngerul Domnului". Reamintesc, „înger" este un cuvânt care provine din limba greacă (aggelos) și înseamnă „solie", trimis - al Domnului, în acest caz. Totuși, iahviștii, și după ei și creștinii, consideră că în tufa aprinsă era chiar Dumnezeu! Poate pentru un băstinaș medianit această „minune" nu ar fi intrat în scripturi: există în zonă un arbust cu fructe extrem de inflamabile care, deseori, se aprind singure. De multe ori tufișul nu se consumă, ceea ce arde este doar uleiul volatil care îl impregnează...
Dă Moise să se apropie să vadă mai bine minunea - dar Glasul (lui Dumnezeu) îl oprește: locul este sfințit și el nu ar trebui să se apropie încălțat! Bibliști subliniază paralela între acestă scenă și cea din Geneza, din Rai, când Domnul îl strigă pe Adam „Adame, Adame, unde ești?" și acesta se ascunde, plin de teamă. Acum, deși înspăimântat, Moise răspunde : „Iată-mă!" Adică, zic ei, Moise este gata să se supună, nu are motiv să se teamă (decât din pricina Măreției Domnului), nemâncând din nici un fruct oprit... Că, adică, de aceea l-a iubit mereu Dumnezeu și i s-a arătat „în față".
Se prezintă Domnul frumos cu numele cunoscut până atunci (dar uitat de israeliți, se pare): „eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Isac și Iacov", și îi spune de ce a venit: a auzit plângerile copiilor lui Israel și vrea să îi scoată din Egipt, dându-le pe mînă moștenirea care aparține altora. Așa că îl va trimite pe el, pe Moise, în Egipt să îi scoată Poporul.
Să ne mirăm că Moise, deși se teme, nu prea înțelege logica acestui zeu necunoscut? Dacă vrei să îi scoți, de ce nu îi scoți chiar tu? Ce nevoie e să mă trimiți pe mine? Zice: „cine sunt eu să mă trimiți în Egipt?" Și, ca tot evreul, ajunge să se târguiască cu Domnul, punându-i acestuia răbdarea la încercare. Tot nu înțelege de ce ar trebui ca Dumnezeu „să fie cu el" - când se poate duce El însuși la Faraon, lăsându-l pe Moise în pacea lui... Și se plânge că e gângăvit („o să vorbească Aaron în locul tău", îl liniștește Domnul - atunci de ce nu îl folosești pe Aron?...), că bătrânii evrei nu îl vor crede, în ciuda minunilor pe care Dumnezeu îl învață (să prefacă un toiag în șarpe, să se umple de râie, să prefacă apa Nilului în sânge) - cu adevarat acte care nu țin de „minunea dumnezeiască" ci mai curând de magie, acte, aflăm mai târziu, făcute deseori de vrăjitorii egipteni... Până la urmă Domului îi sare muștarul și după ce îl amenință pe reluctantul gângăvit, acesta pornește la drum.
În timpul acestei discuții, aflăm pentru prima dată adevăratul nume al lui Dumnezeu. Până atunci, triburile semitice urmașe ale lui Avram îl cunoșteau ori sub eufemismul „Dumnezeul lui Avram, Isac și Iacov", ori cel de El-Shadai, Atot-Puternicul (în engleză, Almighty). Acum își dezvălui numele adevărat: EU SUNT CEL CE SUNT. Pe scurt, YHVH. Sensul mai corect este EXIST - cu înțelesul de existență eternă, de la începutul timpului până la sfârșitul lui. „Martorii" pronunță acest nume Jehovah, dar specialiștii susțin că citirea corectă este Jahveh. Nimeni nu știe precis; mosaici, conform tradiției, refuză să îl pronunțe. Ei îl citesc pur și simplu Adonai, Domnul.
Ne zice Biblia că pe atunci Moise număra nu mai puțin de optzeci de ani. Nu pleacă singur, ci își ia cu el nevasta (care și ea,probabil, se apropia de 60) și „copilul" de patruzeci... Și, undeva pe drum, are loc un evenimet pe care nimeni nu îl poate explica rezonabil (nici nu încearcă să o facă): Domnul îl atacă noaptea pe Moise, vrând să îl omoare! Îl scapă Sephora - și cum? Tăind prepuțul fiului Gershon și aruncând carnea însângerată la picioarele lui Moise. Se pare că e vorba de un act magic, ritual. Tăierea se face cu un cuțit „de piatră ascuțit" - de silex. Cuvintele spuse („Tu ești un soț de sânge") par a face parte din același ritual. Unii cercetători au ajuns la concluzia că acest dumnezeu necunoscut, asimilat celui al avramiților și urmașilor lor imediat următori, era de fapt zeul medianiților - al cărui preot era Jethro-Reuel. Sephora, ca fică a preotului, măritându-se cu un străin, călcase poate niște cutume. Și se înțelege că fiul rezultat din această căsătorie era ne-tăiat, ceea ce făcea ca locul ocupat de cortul călătorilor să fie, cumva, „spurcat". Motiv ca Domnul (sub forma de spirit, de înger al morții poate) să vrea să îl omoare pe Moise. Cum rămâne atunci cu dorința Acestuia ca Moise să îi facă Voia în Egipt? De ce Gershon nu era tăiat - dacă acest obicei era respectat atât la egipteni, cât și la evrei și, se pare, la medianiți? Doar nu mai era tânăr - dacă nu avea 40 de ani, sigur avea vreo 30... Nu, nu este deloc ușor să se explice acest pasaj, poate unul din cele mai obscure din întreaga Biblie!
Ne zice Torah că Domnul îi dă asigurări că cei din Egipt care îi doreau moartea nu mai sunt. Deci, acel Faraon al Asupririi murise. Dacă acesta a fost într-adevăr Ramses II, ne aflăm după anul 1223 î.Hr. Urmașul lui, Menerptah, a fost într-adevăr un faraon mult mai slab, având încurcături mari cu atacurile Popoarelor Mării. Pe timpul lui, Egiptul pierde câmpia litorală a Cananului „philistinilor", un trib al acestor Popoare invadatoare, posibil înrudiți cu aheii homerieni. Probabil pierde și peninsula Sinai, cu această ocazie. Și nu ar fi de mirare ca niște sclavi să profite de ocazie și să încerce să fugă spre Răsărit, unde puterea Faraonului era mult diminuată. De aceea, în ciuda opiniei bibliștilor (și a producătorilor de filme), cred că acel Faraon al Exodului este Menerptah, și nu Ramses II.
În capitolul următor vom vedea cum Domnul își va scoate Poporul din Egipt, prin mâna lui Moise. Iudeii nu vor accepta niciodată, oricât de mare ar fi profetul care le-a dat religia monoteistă, că el, Mosheh, a scos poporul lui Dumnezeu. Acesta este un act al lui Dumnezeu, doar o piatră de hotar în existența lui Israel.